A încetat din viaţă, la data de 31 ianuarie
2016, prozatoarea, traducătoarea, istoricul şi criticul de artă Nina
Stănculescu.
Născută în Bucureşti, la 4 martie 1928, a
absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti
(1950) şi pe acelea ale Facultăţii de Teologie (1956). Doctorat la
universitatea bucureşteană, în 1974, cu o teză despre „Conceptul de natură în
arta modernă”.
A lucrat ca traducător-interpret la
„Maşinimport” (1957-1958) şi apoi ca economist-merceolog la „Industrialimport”
(1958-1964), pentru ca din 1964 să se angajeze ca redactor la Editura
„Meridiane”, unde a lucrat până în 1984.
A publicat, într-o primă etapă, mai ales
literatură pentru copii – debut cu romanul Ionică
(1961), urmat de volumele Gâze, flori şi
mulţi copii (1964), Templul scufundat
(1964), Două balade ale vântului de
miazăzi (1970), Miraculoasele
întâlniri (1973) şi Poveştile
vântului (1979), pentru acesta din urmă obţinând Trofeul Micului Cititor –
treptat realizând şi albume de artă, precum Gauguin
(1961), Hokusai (1971), Pictura chineză clasică (1973), Utamaro (1976), Stampa japoneză în secolul al XVIII-lea (1986). Din 1981 s-a
consacrat şi studiilor asupra operei şi personalităţii lui Constantin Brâncuşi,
tipărind atât lucrări proprii – Brâncuşi
(1981), Izvoare şi cristalizări în opera
lui Brâncuşi (1984), Brâncuşi –
frumos şi har (1997), Brâncuşi –
rugăciune pentru mileniul III (2001) –, cât şi traduceri ale unor lucrări
despre acesta, precum: Petru Comarnescu, Brâncuşi,
mit şi metamorfoză în sculptura contemporană (1972), Mircea Eliade, Petru
Comarnescu, Ionel Jianu, Mărturii despre
Brâncuşi (1997), D. Lewis, Brâncuşi
(200).
Prin dispariţia Ninei Stănculescu, literatura
română, critica noastră de artă suferă o grea pierdere.